Ai construit o carieră de succes, ai ajuns Managing Partner și ai bifat aproape toate reperele pe care societatea le asociază cu reușita profesională. Și totuși, la un moment dat, apare o întrebare greu de ignorat: dacă sunt foarte bun la ceea ce fac, înseamnă neapărat că trebuie să continui să fac asta?
Pentru Laura Dumitrescu, fondatoarea Restart-me.com, schimbarea nu a venit printr-un moment spectaculos de ruptură, ci treptat, prin oboseală, întrebări și nevoia de a înțelege cine este dincolo de eticheta de avocat.
În această conversație despre succes, identitate, Ikigai și curajul de a o lua pe un alt drum, vorbim despre ce se întâmplă atunci când viața pe care ai construit-o nu este neapărat o viață rea, ci pur și simplu una care nu te mai reprezintă.
„Dacă sunt bun la ceea ce fac, înseamnă neapărat că trebuie să continui să fac asta?”
Ai construit o carieră solidă ca avocat, ai ajuns Managing Partner și ai cunoscut toate lucrurile pe care societatea le asociază cu succesul. Când ai început să simți că, totuși, ceva nu se mai potrivește?
Cred că mult timp nici măcar nu mi-am pus problema dacă mi se potrivește sau nu. Eram bună în ceea ce făceam, aveam responsabilitate, rezultate, statut profesional, proiecte, oameni care depindeau de mine. Din exterior, toate lucrurile erau așezate exact acolo unde ar fi trebuit să fie.
Doar că, la un moment dat, am început să observ o diferență între faptul că puteam să fac foarte bine ceva și faptul că acel lucru mă mai reprezenta. Și cred că aici apare una dintre cele mai dificile întrebări ale maturității profesionale: „Dacă sunt bun la ceea ce fac, înseamnă neapărat că trebuie să continui să fac asta?”
Nu am încetat să iubesc dreptul și nici astăzi nu îl resping. Dar am început să simt că profesia devenise doar o parte din mine, în timp ce eu continuasem să mă definesc aproape exclusiv prin ea. De acolo a început schimbarea.
A existat un moment concret în care ți-ai spus „nu mai vreau să trăiesc așa” sau schimbarea a venit mai degrabă încet, aproape insesizabil?
Nu cred că a existat un moment cinematografic în care m-am trezit într-o dimineață și am spus „gata”. La mine schimbarea a venit în straturi.
Mai întâi a fost oboseala. După aceea, întrebarea dacă mai vreau același lucru. Apoi am început să văd că ceea ce până atunci îmi adusese satisfacție — performanța, rezolvarea problemelor, următorul proiect, următorul obiectiv — nu mai era suficient.
Cred că adevărata ruptură apare atunci când nu mai poți negocia cu tine. Poți ignora o vreme nemulțumirea, poți spune că e doar oboseală, că trebuie să treacă perioada aglomerată, că după următorul proiect lucrurile vor fi altfel. Dar vine un punct în care îți dai seama că problema nu mai este programul tău. Este direcția.
Uneori, trăim viața pe care o versiune mai veche a noastră a ales-o și uităm să mai verificăm dacă ni se potrivește.
Cât de mult din ceea ce numim „carieră de succes” este construit din propriile noastre dorințe și cât este construit din așteptările celorlalți?
Cred că la început diferența este foarte greu de făcut. Când ești tânăr, succesul vine cu niște repere foarte clare: profesie bună, poziție, bani, recunoaștere, ascensiune. Și nu este nimic greșit în toate acestea. Eu le-am dorit. Nu pot spune că mi-au fost impuse.
Problema apare când continui să alergi după o versiune a succesului pe care ai definit-o la 25 de ani, deși tu, la 40 sau 45 de ani, nu mai ești același om.
Uneori nu trăim neapărat viața pe care au ales-o ceilalți pentru noi. Trăim viața pe care o versiune mai veche a noastră a ales-o și uităm să mai verificăm dacă ni se potrivește.
Suferința justifică foarte ușor schimbarea. Succesul, nu
Când ai început să te întrebi cine ești dincolo de profesie, ce ai descoperit? A fost o revelație sau mai degrabă un proces inconfortabil de a te cunoaște din nou?
A fost foarte inconfortabil. Dacă ai trăit zeci de ani spunând „sunt avocat”, „sunt manager”, „rezolv lucruri”, este foarte greu să scoți toate aceste etichete și să răspunzi la întrebarea: „Bine, dar dacă le iau pe toate acestea, cine rămâne?”
Nu am avut o revelație în care să-mi apară instantaneu răspunsul. Dimpotrivă. O perioadă am avut mai multe întrebări decât răspunsuri.
Dar am descoperit ceva important: că foarte multe lucruri pe care le consideram exclusiv competențe profesionale erau, de fapt, părți din mine. Capacitatea de a vedea structura unei probleme, de a asculta oamenii, de a găsi soluții, de a pune ordine în haos, de a însoți un om într-o perioadă dificilă. Toate acestea puteau exista și dincolo de un dosar sau de o sală de judecată. Și atunci nu a mai fost vorba despre a renunța la cine eram, ci despre a lărgi definiția.
Ai avut curajul să schimbi direcția într-un moment în care, din exterior, probabil că nu aveai niciun motiv să o faci. De ce ne este atât de greu să plecăm din locuri în care „ne merge bine”?
Pentru că suferința justifică foarte ușor schimbarea. Succesul, nu. Dacă un loc devine insuportabil, toată lumea înțelege de ce pleci. Dar când lucrurile „merg bine”, trebuie să explici de ce nu îți mai sunt suficiente. Și uneori trebuie să-ți explici chiar ție.
Mai există și costul identitar. Nu părăsești doar un job sau o profesie. Părăsești o versiune despre tine pe care ai construit-o ani întregi și pe care ceilalți au învățat să o recunoască. Cred că de aceea mulți oameni rămân foarte mult timp în vieți care nu sunt neapărat rele. Sunt doar vieți care nu îi mai reprezintă.
Libertatea este frumoasă în retrospectivă, dar la început poate arăta foarte mult ca nesiguranța.
Ce ai pierdut atunci când ai făcut schimbarea? Și ce ai câștigat, dar nu puteai vedea încă la început?
Am pierdut predictibilitate. Am pierdut o parte din certitudinea profesională, din statutul cu care eram obișnuită și, într-o anumită măsură, sentimentul că știu exact cine sunt și care este următorul pas. Și nu vreau să romantizez asta. Libertatea este frumoasă în retrospectivă, dar la început poate arăta foarte mult ca nesiguranța.
Ce am câștigat a fost spațiu. Spațiu să mă întreb ce vreau, să creez, să scriu, să construiesc proiecte care mă reprezintă altfel, să mă uit la experiența mea profesională nu ca la ceva ce trebuie abandonat, ci ca la o fundație.
Și am mai câștigat ceva foarte important: libertatea de a nu mă mai obliga să rămân aceeași persoană doar pentru că investisem foarte mulți ani în acea versiune a mea.
Ai ajuns la Ikigai într-un moment în care îți căutai propria direcție. Ce întrebare ți-a schimbat cel mai mult perspectiva asupra propriei vieți?
Cred că întrebarea care m-a urmărit cel mai mult a fost foarte simplă: „Ce din ceea ce fac îmi dă energie și ce fac doar pentru că știu foarte bine să fac?”
Pentru că există o capcană aici. Uneori rămânem captivi tocmai în lucrurile la care suntem foarte buni. Lumea ne validează pentru ele, ne sunt familiare, ne aduc rezultate și atunci presupunem că acolo trebuie să rămânem.
Ikigai m-a făcut să mă uit nu numai la competență, ci și la sens, bucurie, contribuție și la felul în care vreau să-mi folosesc timpul. Și am înțeles că întrebarea nu era „Ce altă profesie să-mi aleg?”, ci „Cum vreau să arate viața în care profesia mea există?”
Mulți oameni spun „nu-mi place ceea ce fac”, dar nu știu ce ar putea face în schimb. Cum începi să cauți un răspuns atunci când nu ai o alternativă clară?
În primul rând, cred că trebuie să renunțăm la ideea că înainte să plecăm din punctul A trebuie să vedem perfect punctul B. Rareori funcționează așa.
Aș începe nu cu întrebarea „Ce meserie să fac?”, ci cu întrebări mai mici: Ce nu mai vreau? Ce îmi place din ceea ce fac acum? În ce activități uit de timp? Pentru ce vin oamenii în mod natural la mine? Ce probleme îmi place să rezolv? Cum vreau să arate o zi obișnuită din viața mea? Și, foarte important, aș testa înainte să schimb totul.
Poți face un proiect, un curs, voluntariat, consultanță, poți vorbi cu oameni dintr-un domeniu nou. Claritatea vine mult mai des din experiență decât din gândit excesiv.
Nu trebuie să vezi tot drumul. Trebuie să vezi suficient cât să faci următorul pas. Totul vine gradual.
Un drum greșit nu înseamnă întotdeauna timp pierdut
Privind în urmă, există vreo versiune mai veche a Laurei pe care astăzi o înțelegi mai bine decât o înțelegeai atunci?
Da. O înțeleg mult mai bine pe Laura care credea că trebuie să poată tot.
Mult timp am confundat forța cu capacitatea de a duce. Dacă puteam să duc încă un proiect, încă o responsabilitate, încă o problemă, atunci o făceam.
Astăzi o privesc cu mult mai multă înțelegere. Nu cred că era ambiție în sensul simplu al cuvântului. Era și nevoie de control, și responsabilitate, și dorința de a nu dezamăgi.
Acum știu că maturitatea nu înseamnă să demonstrezi permanent cât poți duce. Uneori înseamnă să alegi foarte atent ce mai vrei să duci.
Ce ai învățat despre tine din momentele în care ai greșit, ai ezitat sau ai ales un drum care s-a dovedit că nu era cel potrivit?
Am învățat că un drum greșit nu înseamnă întotdeauna timp pierdut. Unele dintre alegerile mele care nu au dus acolo unde credeam m-au învățat mai mult decât cele care au funcționat perfect.
Am învățat și că am tendința să vreau să înțeleg foarte bine înainte să fac un pas. Dar viața nu îți oferă întotdeauna toate datele înainte să decizi. Astăzi îmi permit mai mult să experimentez. Ideea…„Încerc. Dacă nu este pentru mine, schimb.”
Poate cea mai importantă lecție a fost că a te răzgândi nu înseamnă inconsecvență. Uneori înseamnă că între timp ai aflat ceva nou despre tine.
Trebuia doar să îți dai voie să fii mai mult din cine erai deja.
Dacă ai putea să stai astăzi de vorbă cu femeia care erai la începutul carierei, ce ai vrea să-i spui despre succes, curaj și despre timpul pe care îl avem?
I-aș spune să muncească, să fie ambițioasă, să construiască, să se bucure de succes. Nu i-aș spune să facă mai puțin. Dar i-aș spune să nu amâne viața până după următorul obiectiv. I-aș spune că succesul este minunat, dar că trebuie verificat din când în când dacă mai este succesul tău. Că unele lucruri pe care acum le va considera eșecuri vor deveni, peste ani, punctele din care viața ei și-a schimbat direcția. Și i-aș mai spune ceva, ca timpul pare infinit când ești foarte tânăr. Nu este. Tocmai de aceea nu cred că trebuie trăit cu teamă, ci cu foarte multă atenție.
Să nu-și petreacă viața demonstrând cine este. Să o petreacă descoperind cine este. Si înca ceva, să nu se mai grăbească să îi mulțumească pe alții, ci, înainte de toate, să se mulțumească pe sine.
Cum îți dai seama că nu ai nevoie să devii altcineva, ci doar să te întorci la cine ești cu adevărat?
Cred că momentul apare atunci când încetezi să mai întrebi „Ce ar trebui să devin?” și începi să observi ce a fost constant în tine în toate etapele vieții. Profesiile se schimbă. Rolurile se schimbă. Contextul se schimbă. Dar există un fir care rămâne. În cazul meu, acel fir a fost mereu legat de oameni, de înțelegerea situațiilor complicate, de găsirea unui sens și a unei structuri acolo unde pare că este haos și de construirea unei căi mai departe.
Astăzi fac asta în forme diferite față de acum douăzeci de ani. De aceea nici nu cred foarte mult în ideea de „a te reinventa” ca și cum ai arunca tot ce ai fost și ai construi o persoană nouă. Pentru mine, reinventarea adevărată înseamnă mai degrabă să dai jos, unul câte unul, lucrurile care nu te mai reprezintă.
Și, uneori, după ce le dai jos, descoperi că nu trebuia să devii cineva nou. Trebuia doar să îți dai voie să fii mai mult din cine erai deja.
Vezi si episodul podcastului Interviurile IKIGAI
Laura Dumitrescu: “Tot ceea ce mi-am dorit a fost sa aduc speranta” | Interviurile IKIGAI
